Mi-a plăcut mult Adrian Păunescu, a fost un geniu al poeziei şi culturii româneşti. Cenaclul Flacăra va rămâne pentru totdeauna un fenomen unic, mari artişti şi-au cântat sufletul pe muzica lui, iar puţini sunt aceia care nu ştiu măcar un vers memorabil din Păunescu. M-am regăsit, şi cred că sunt mulţi ca mine, în poezia sa. Ca şi apariţii publice, mi-a lăsat mereu impresia unui om sincer, sensibil, orgolios, vulcanic, dar peste toate un patriot desăvârşit. Păcat că unii nu au ştiut sau nu au vrut să îi respecte moartea şi trecerea în lumea celor drepţi. O dovadă că răutatea şi invidia patronează tot mai mult România, o ţară în care valorile nu sunt nici recunoscute, darămite respectate.

Cel mai mult m-a mişcat însă ultima sa poezie, scrisă pe patul de spital. „Dă-mi Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate”, este cea mai bună dovadă că Păunescu a plecat dintre noi trist şi îndurerat. Minima dreptate, ce glumă proastă pentru noi, românii, nu? Marele poet a fost inspirat şi în ultimele clipe de viaţă, traducând parcă cu o putere aparte, în două cuvinte, starea generală a omului de rând, a românului simplu, care nu are parte nici măcar de minima dreptate. Nu cred că într-o ţară în care legea, bună sau rea, este făcută doar pentru cei proşti şi neajutoraţi, se va face vreodată minima dreptate.

Stau şi mă gândesc totuşi dacă merităm noi, ca şi popor, minima dreptate. Noi, care zâmbim fals şi apoi lovim mişeleşte pe la spate, noi, care ne duşmănim, noi, care ne bucurăm de răul altuia, noi, care nu mai ştim să iubim sau să iertăm, noi, care nu mai ştim să ne bucurăm de lucruri simple. Nici măcar mânia lui Dumnezeu nu ne mai sperie, suntem sortiţi eşecului. Poate sunt eu prea pesimist, dar chiar asta simt, că suntem într-o gaură neagră, din care nu putem ieşi şi din care, poate, că nu merităm să ieşim. Aproape în fiecare zi rămân şocat de realităţile sumbre ale României şi înclin să cred, la fel cum le zice şi Guess Who, că „nu m-am născut în locul potrivit.”

Suport tot mai greu mizeriile cotidiene, aş evada parcă într-o altă lume, în care măcar să fiu respectat, ca om. Am scris aceste rânduri inspirat fiind de geniul Adrian Păunescu, dar şi de starea deplorabilă a românilor, atât morală cât şi financiară. Să ne auzim sănătoşi. Măcar atât…

Familia Dodean este un fenomen unic în sportul românesc, părinţii acestor copii minunaţi având emoţii în toate finalele Campionatului Naţional individual de tenis de masă pentru seniori de la Arad. Asta pentru că în fiecare ultim act, familia a fost reprezentată! Comoara nepreţuită a familiei, a Aradului şi până la urmă a României, este Daniela Dodean, care a devenit triplă campioană naţională, câştigând tot ce era posibil: aur la simplu, dublu feminin şi dublu mixt. Trebuie să punctez că Dana, lidera echipei naţionale, este campioană europeană en-titre în proba de dublu feminin, unde face pereche cu constănţeanca Elizabeta Samara dar şi una dintre cele mai bune jucătoare ale lumii. Fratele ei, Adrian Dodean, a fost şi el la înălţime, cucerind titlul alături de Dana, la dublu mixt şi medalia de argint la simplu şi dublu masculin, în timp ce sora celor doi, Andreea Dodean, a urcat pe a doua treaptă a podiumului la dublu feminin. În total şapte medalii cucerite la Campionatul Naţional pentru seniori, dintre care patru de aur şi trei de argint, de familia – fenomen, Dodean! Careul este completat de coordonatorul secţiei de tenis de masă de la CSM Arad, Cristian Dodean, cel care s-a declarat la finalul competiţiei cel mai fericit antrenor din lume. Mă gândesc că părinţii acestor copii admirabili sunt şi ei cei mai fericiţi din lume, iar noi nu putem decât să apreciem o astfel de familie arădeană, care scrie istorie pentru sportul românesc.

http://www.vestic.ro/articol_8082/daniela-dodean-regina-tenisului-de-masa-romanesc-(foto-video).html

Echipa feminină de baschet a Aradului a bifat o nouă performanţă, şi anume calificarea pentru a treia oară consecutiv în şaisprezecimile de finală a FIBA EuroCup. Tipic românesc, s-au şi găsit unii, în opinia mea cu adevărat în afara fenomenului, să conteste calificarea obţinută de BC ICIM, una care indiferent de conjunctură (un sistem competiţional ceva mai accesibil în acest sezon), trebuie apreciată. Mă apucă râsu – plânsu să constat că unii, culmea chiar din mass – media arădeană, contestă rezultatele care ne fac cu adevărat cinste, cele care trebuie scoase în evidenţă în mod deosebit. Într-o perioadă în care sportul de performanţă trece printr-o perioadă foarte grea, trebuie să fii bătut în cap să nu ştii să apreciezi un astfel de rezultat notabil la nivel european. Doar prezenţa ICIM-ului pentru al treilea sezon consecutiv în EuroCup, a doua competiţie europeană inter – cluburi ca importanţă şi valoare, după Euroligă, atrage după sine un plus de imagine oraşului şi sportului arădean în general. Ba mai mult, fetele de la ICIM au reuşit să depăşească trei sezoane la rând faza grupelor. Cum se simt oare jucătoarele, antrenorii, managerii sau sponsorii, când constată că pe unele siteuri sau în unele ziare locale, performanţele sau contribuţiile lor nu sunt apreciate? Mă pun, imaginar, în pielea lor şi credeţi-mă că mă simt ca dracu. Sigur că avem parte doar de puţine exemple, dar suficiente pentru a crea un curent de opinie cu adevărat greşit şi dăunător. Fără să dau nume, pentru că astfel de oameni, plini de ură şi orgolii prosteşti, nu merită această onoare, vreau doar să le spun celor în cauză…noapte bună!

„Cea mai proastă meserie este la jandarmerie” este una din scandările preferate ale majorităţii galeriiilor echipelor de fotbal, atunci când intră în conflict cu forţele de ordine. Stadionul Francisc Neuman, cel care pe care UTA a scris istorie de-a lungul existenţei sale, a fost sâmbătă seara, după ultimul meci al turului, martorul tăcut şi împietrit al unor evenimente reprobabile, de neimaginat. O parte a suporterilor arădeni au avut parte de un tratament „special” la finalul meciului. Deşi după toate informaţiile se pare că scandalul a început de la o sacoşă din peluză, pe care jandarmii vroiau să o reţină, pentru mine e clar că a fost vorba de o provocare.Galeria UTA-ei e una dintre cele mai frumoase din ţară, fanii cântă şi îşi încurajează favoriţii din primul până în ultimul minut, o partea a acestora însoţesc Bătrâna Doamnă în deplasări, făcând sacrificii pentru echipă şi culori, de aceea pot spune că aceşti băieţi sunt chiar de admirat. Sigur că uneori mai întrec şi ei măsură, mai scapă o înjurătură sau mai aprind o torţă, dar aşa ceva e de acceptat pe orice stadion din lumea asta. Doar la Arad se opune cineva, oare cine? Mi-e greu să cred că Jandarmeria este atât de pornită pe suporterii UTA-ei. Poate că cineva se află în spatele acestui război cu suporterii. Poate că ei ştiu mai bine decât mine cine e inamicul numărul 1, poate că ei nu vor mai accepta compromisuri. Cert este că aceşti oameni trebuie trataţi omenesc şi cu respect, nu cu bastoane şi gaze, cum s-a întâmplat aseară. Simple reţineri, amenzi şi eventual interdicţii pe stadioane, bineînţeles dacă se impun, ar fi măsurile corecte şi până la urmă umane. De ce atâtea provocări din partea jandarmilor, de ce la ultimul meci din an, de ce la finalul unui joc în care suporterii şi-au încurajat sportiv echipa, de ce nu e prima oară când au loc incidente între jandarmi şi suporteri? Sunt atâtea întrebări la care nici măcar nu vreau răspuns, doar mi-e scârbă. Sigur că şi fanii au vina lor, au ripostat, au aruncat cu pietre, dar totul în urma unei provocări, la finalul unui meci liniştit, fără probleme. Unii din oraşul ăsta nu înţeleg că UTA se identifică şi cu minunaţii ei suporteri, că dacă dai în suporteri, dai în UTA! Se zice că cine seamănă vânt culege furtună. S-ar putea ca furtuna să se transforme într-un uragan alb-roşu, pentru că, nu-i aşa, „Pentru noi doar UTA contează!”

Depuneri de coroane, paradă militară în parcul Eminescu, un concert simfonic și un spectacol folcloric, cam asta se întâmplă azi în Arad, de Ziua Națională a României. Foarte puțin în contextul în care orașul nostru a avut un rol important în desăvârșirea Marii Uniri, născută practic la Arad. Modestă reacția administrației locale la o sărbătoare atât de importantă, dar probabil că turul doi al alegerilor prezidențiale e tot ce contează în aceste zile. Nu înțeleg de ce, acum, la ceas de sărbătoare, oficialitățile au fost atât de zgârcite cu…1 Decembrie și până la urmă cu noi, arădenii. Orașul e cenușiu de Ziua Națională, lipsesc steagurile tricolore, lipsește acea atmosferă de sărbătoare. Pe bulevard se lucra în schimb la greu, zeci de muncitori făcându-și treaba în liniște. Ce sărbătoare mai avem și noi, arădenii… În termeni fotbalistici se poate spune că Aradul a rămas în offside de Ziua Națională. La Mulți Ani România!

„UTA e echipa ta!” a fost o lecţie specială predată zilele trecute elevilor Şcolii Generale numărul 13 „Aron Cotruş” din Grădişte. La iniţiativa Suporter Club UTA, spiritul echipei fanion a Aradului a revenit în şcoli, de acolo de unde se nasc viitorii fani ai Bătrânei Doamne. Foarte bucuroşi de întâlnirea cu utiştii, copiii au fost „virusaţi” cu microbul alb-roşu, primind drept cadouri materiale promoţionale cu însemnele clubului. De asemenea, echipa şcolii a avut ocazia să joace o miuţă alături de Batin, Ţucudean, Roman, Edson sau Bujor, cei cinci fotbalişti ai UTA-ei prezenţi la acţiunea de promovare a imaginii clubului. Elevii au plecat acasă cu lecţia bine învăţată. O lecţie specială, despre cel mai important simbol al Aradului, UTA. Şi de astfel de lecţii au nevoie elevii din şcolile arădene, cultivarea valorilor şi simbolurilor oraşului fiind o necesitate evidentă.

Am asistat  la o bătaie ca-n “Şapte Păcate” în derby-ul dintre Arad şi Timişoara, meci contând pentru Cupa Europei Centrale şi de Est. Sunt multe voci care spun că rivalitatea dintre cele două oraşe ţine mai mult de încleştarea UTA – Poli, dar s-a dovedit că nu e chiar aşa. Am simţit-o de această dată şi la rugby, şi nu oricum! Mânaţi de o ură nebănuită (majoritatea jucătorilor sunt prieteni în afara terenului), cei 30 de “gladiatori” din teren au declanşat o bătaie generală la jumătatea primei reprize, la care ulterior au participat şi rezervele celor două echipe. Chiar dacă am văzut schimburi de pumni şi picioare, procedee care i-ar face invidioşi până şi pe luptătorii din K1, o fază ce m-a mişcat în mod deosebit avea să aibă loc în repriza a doua. Daniel Stoica (fără el nu mişcă nimic în front în tabăra arădeană), a căzut şi el pradă jocului dur. A primit o lovitură în cap şi a rămas întins pe gazon, spre disperarea colegilor, care au chemat rapid medicii. Deşi a suferit o comoţie şi se părea că lucrurile se pot complica, s-a ridicat pe picioarele lui, plin de sânge şi atenţie, a dorit să continue meciul!!! Nu a primit însă aprobarea staff-ului medical şi arbitrul i-a interzis să mai joace. Am citit pe faţa bravului jucător o mare durere, ca şi când şi-ar fi părăsit oastea în plin război. Cam aşa e în rugby, cei care trăiesc şi urmăresc acest fenomen îl înţeleg perfect pe Daniel, care probabil a dat dovadă şi de o dorinţă inconştientă de a-şi ajuta colegii, dar şi de un exemplu incredibil de devotament şi sacrificiu. Gestul lui, unul nepreţuit, m-a cucerit total, cu toate că nu aş mai vrea să mai asist la astfel de lupte sau faze sângeroase pe un teren de sport. Dar câteodată aşa e în rugby, şi fără acest episod n-aş mai fi scris despre eroul de pe frontul de vest. Un erou care întăreşte încă o dată o vorbă sfântă în acest sport: “Rugby-ul este un sport de golani, practicat de gentlemani”.

Prezent la conferinţa de presă organizată de conducerea Clubului Sportiv Municipal, prilejuită în special de rezultatul excepţional obţinut de Daniela Dodean la „europenele” de tenis de masă de la Stuttgart, titlul european în proba de „dublu”, am avut un uşor sentiment de tristeţe. Bineînţeles că m-am bucurat pentru succesul continental al Danei dar m-am gândit pentru un moment că o persoană care ţinea enorm la această sportivă nu mai e printre noi. Era ca şi o fiică pentru el, mereu vorbea de ea, mereu se lăuda cu ea, mereu ducea vorba despre ea, nimic nu se compara cu Daniela Dodean, căreia îi prezicea încă de pe vremea când începea tenisul de masă un viitor strălucitor. A fost martorul multor succese ale febleţii sale, i-a fost aproape la multe concursuri importante dar sigur îşi dorea să o îmbrăţişeze şi la primul mare titlu la nivel de senioare. Era visul său, să îşi vadă campioana pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la un turneu final, fie el european sau mondial. Visul s-a împlinit dar soarta a făcut în aşa fel încât să nu se mai poată bucura alături de noi pentru această medalie de aur. Sunt sigur însă că a zâmbit şi s-a bucurat de acolo, din cer, pentru Daniela Dodean. Azi se împlinesc doi ani de când unul dintre cei mai importanţi oameni de sport pe care i-a avut Aradul, Eugen Roman, nu se mai află printre noi. Preşedinte şi director al Clubului Sportiv Municipal Arad aproape două decenii, a fost mereu alături de Daniela Dodean, pe care o susţinea necondiţionat. Amintindu-mi de acest OM minunat, pe care am avut plăcerea şi onoarea să îl cunosc, am fost puţin trist, mai ales când am închinat alături de actualii conducători ai clubului un pahar de şampanie în cinstea succesului Danei Dodean. Parcă îl vedeam şi pe Eugen Roman la masă, glumind, cum îi stătea în fire, cu toată lumea şi vibrând de fericire. Şi totuşi, sunt sigur că s-a bucurat alături de noi, chiar dacă de acolo, de Sus.

Se ştia cu o zi înainte că arădeanca Daniela Dodean şi Elizabeta Samara, liderele naţionalei României, vor juca duminică, în proba de „dublu”, finala Campionatului European de tenis de masă din Germania. O finală la nivel continental, adică un mare plus de imagine adus sportului românesc. Şi totuşi, aşa cum mă aşteptam, nicio televiziune nu a binevoit să transmită în direct meciul, unul în care admirabilul tandem al ţării noastre a obţinut titlul european, câştigând finala împotriva perechii italiene Nikoleta Stefanova - Wenling Tan cu un categoric 4-0 la seturi! În schimb, la ora în care se disputa ultimul act al „europenelor”, unul în care era angrenată o arădeancă de-a noastră, pe alte posturi se difuzau emisiuni în reluare, manele sau ştiri cu Gigi Becali. Penibil, greţos, ceva de neimaginat. Într-un moment în care sportul românesc duce lipsă de rezultate, era evident că o astfel de bucurie trebuia trăită şi savurată din plin de români, în direct, mai ales că ne întâlnim cu performanţe de acest gen foarte rar. Şi când mă gândesc că am mai trăit astfel de gafe ale televiziunilor din România, care preferă scandalurile din sport în detrimentul adevăratelor performanţe, parcă ne merităm soarta. Am trăit, datorită internetului, în direct bucuria formidabilă  a titlului european obţinut de arădeanca Daniela Dodean, care la doar 21 de ani obţine prima medalie de aur europeană la nivel de senioare. Un mare bravo acestei sportive de clasă a oraşului nostru şi a României şi o mare ruşine pentru cei care nu au ştiut să redea publicului această performanţă de excepţie.

M-am săturat de aceleași discursuri seci, fără esență, a majorității politicienilor sau oficialilor diferitelor instituții, care ne duc cu zăhărelu de la o zi la alta. Doina Melinte e un nume mare în sportul românesc. Acum e secretar de stat în Ministerul Tineretului și Sportului. M-am așteptat ca în cadrul vizitei sale la Arad, oficialul MTS-ului să aducă ceva nou, să ne dezvăluie măcar pe scurt o anumită strategie de revigorare a sportului din România, la pământ din punct de vedere al infrastructurii. În aceeași notă amintită mai sus, Melinte a susținut la Arad, în cadrul unei conferințe de presă, un discurs plictisitor, din care am reținut doar realitatea tristă știută și de noi, decăderea atletismului românesc și promisiunea unui complex sportiv în orașul nostru.Sunt scârbit și de vorbe goale, de promisiuni, mai ales că de astfel de  proiecte am mai auzit. Nimic concret însă.

Nu îmi plac deloc conferințele de presă în care ni se spune despre ceva care se va întâmpla peste o relativă perioadă de timp… Nu văd nimic nou și interesant în astfel de discursuri, ba mai mult consider că a venit vremea ca jurnaliștii să nu mai pună botu’, cum se zice, la astfel de proiecte care încă nu s-au concretizat și sunt doar la nivel de discuții. Și ca o cireașă pe tort, taman cu două luni înainte de alegeri apar și preocupările pentru sport, nu vi se pare suspect? Mie, sincer, da. Nu mi-a plăcut deloc prestația secretarului de stat din MTS, a cărei vizită la Arad mi s-a părut a avea și un ușor iz politic. Altfel nu înțeleg de ce a lăudat excesiv atât deschiderea administrației locale și a primarului spre sport cât și bazele sportive ale Aradului, deloc impresionante în opinia mea.

Oare știe Doina Melinte că în Arad au fost dărâmate  două stadioane, unul din ele fiind și cel mai vechi din țară, că atleții și gimnaștii arădeni nu dispun momentan de nicio bază sportivă specifică sau că Aradul a rămas cu bătrâna arenă de fotbal construită de baronul Neuman? Dacă le știa, trebuia să le spună și pe astea iar dacă nu avea cunoștință despre așa ceva, trebuia să se informeze, doar este secretar de stat și la o astfel de vizită în teritoriu trebuie să fii pregătit foarte bine. Îmi plac oamenii care spun lucrurilor pe nume, deci nu Doina Melinte și mulți alții…O respect pentru ceea ce a făcut, ca și sportivă, pentru atletismul românesc, dar când ocupi o funcție de conducere în Minister, trebuie să vii cu un alt discurs, concret, la obiect și realist.